despre ....rautate gratuita sau micime sufleteasca

E un subiect de care ne lovim cu totii zilnic si pe care il toleram, il acceptam sau ne infurie. Eu credeam ca am ajuns la stadiul in care sa il ignor dar astazi am constatat ca uneori rautatea gratuita murdareste chiar si cele mai bune intentii facute din dragoste, din curatenia sufleteasca sau din compasiune si asta m-a durut. Toate aceste sentimente nobile si inaltatoare ar trebui sa ne insoteasca de-a lungul vietii pe toti. Dar se pare ca multi dintre noi, poate incapabili de asemenea sentimente sau poate din teama (teama de a pierde ceva sau teama ca nu ne putem ridica la inaltimea acestor sentimente) murdarim intentii si faptele celor curati sufleteste. Si nu ma refer la rautati sau cuvinte care lovesc spuse la suparare sau la necaz sau din neatentie sau din nestiinta ci vorbesc despre acele cuvinte care dor spuse cu intentie, cu intentia clara de a lovi sau de a face rau. Si cred cu tarie ca aceste actiuni vin din teama. Sunt ani de zile de cand vad in spatele rautatilor teama oamenilor si asta ma face sa nu judec, sa nu raspund cu rau la rau ci doar cu iubire si compasiune. Si asta pentru ca asa e structurat sufletul meu: sa ii iubesc pe cei care ma lovesc pentru ca doar intelegandu-i eu voi deveni (daca voi trai suficient) mai buna, mai intelegatoare, poate mai rabdatoare si cu singuranta mai inteleapta. Si la o adica sunt de inteles cele care lovesc pentru ca e dificil ca intr-un cerc relativ restrans cu reguli clare si stabile, cu aparente salvate oricat de mult a ar durea, sa vina cineva si sa darame tot edificiu cladit in sute de ani. Poate ca e normal ca "intrusa" sa fie lovita cu pietre iar acel sentimet de solidaritate intre femei sa fie aplicat in directia lui "dar daca mi se intampla si mie?". Dar dureros e faptul ca se judeca fara a fi cunoscute faptele. Se judeca dupa aparente si dupa vorbe aruncate pentru a justifica neputinta de a iubi. Poate ca ceva din purtarea mea e de condamnat (nu neg pentru ca nimeni nu e fara de prihana) dar poate ca cei ce sunt pe calea iubirii, a compasiunii si a intelegerii pot cantari faptele si apoi condamna. Si pe de alta parte daca Dumnezeu ne considera vrednici (oricat de nevrednici suntem in fata Lui) sa facem lucrarea Lui (oricare ar fi aceea) cine suntem noi oamenii sa punem la indoiala ce El a randuit?