ganduri intr-o vineri ploioasa

Dupa doua zile frumoase, insorite si pline de arona primaverii a aparut si ziua asta ploioasa si inchisa. Poate de la vreme ma simt obosita sufleteste. Obosita de uraciune, de ganduri si atitudini uracioase. Visez la o lume mai buna, mai frumoasa, mai toleranta in care binele colectiv sa fie mai presus de binele personal. O lume in care fiecare sa se gandeasca la ce e in jurul sau si mai apoi la sine. Sau poate macar sa se puna in locul celorlalti atunci cand spun sau fac ceva. Si asta doar pentru a incerca sa fie mai bun.

Citesc o carte cu tenta istorica. O povestire despre neamul romanesc. Despre viata simpla si aspra a oierilor. Viata intr-o perioada cand, gospodaria asigura strictul necesar atat direct cat si indirect prin troc. Ceea ce prisosea era dat la schimb pentru ceea ce lipsea. O viata in care valorile umane erau virtutii. O vreme cand toate problemele erau rezolvate in obste. Acea comunitate sateasca structurata dupa norme de bun simt, dupa traditii si dupa legea Lui Dumnezeu. Si in obste bunul cel mai de pret erau pruncii. Nu rangul, nu banii, nu statutul social ci pruncii. Pruncii crescuti dupa traditia stramoseasca si innobilati de trasaturile de caracter si nu de avutii, statut social sau mai stiu eu ce criteriu de ierarhizare. Nu neg ca erau si doritori de marire si inavutiere dar acestia erau izolati si inlaturati din obstea sateasca. De regula acestia migrau spre orase sperand ca acolo dorintele lor de marire vor prinde aripi.

Cu timpul, si cu o mare contributie a conducerii comuniste, acele valori umane, acea asprime de conduita morala a fost intinata de tot ce se poate cumpara cu bani - un confort aparent, o viata aparent lipsita de griji  in schimbul pacii interioare, a respectului fata de Dumnezeu si fata toata creatia sa: natura, vietatile si oamenii.