Eram in clasa a sasea. Mama isi dorea mult sa ne mutam la casa. Ca o solutie de compromis pana gaseau ceva bun si ca pozitie si ca pret, un prieten de-al tatei ne-a prezentat unei vecine a lui, mai in varsta, sa ne facem o gradinuta in curtea ei. Imi placea mult zona. Era in cartier la bunicii de pe mama. Si aproape de biserica. Ma fascina acea biserica de cate ori treceam spre bunici. O curte mare si plina de pomi. Dar cel mai mult imi placeau preotii. Amandoi erau mai in varsta. Unul din ei locia in apropiere si era tare blajin iar celalat.... Locuia intr-o chilie la Episcopie. Era necasatorit. Ii placeau copiii si vorbea un pic altfe: taraganat si cu cuvinte noi. Mai tarziu am aflat ca era ardelean. Avea mereu ceva dulce prin buzunarele reverendei. Si in perioada aceea se gaseau mai greu dulciurile. In vacante, la tara, nu lipseam de la nici o slujba, dar in oras, la varsta aceea ajungeam mai greu. Asa ca a fost o bucurie pentru mine sa stau de vorba cu parintele in fiecare dupa-amiaza. Asa am aflat ca prietenul tatei picteaza biserici. Am fost un copil care nu punea intrebari ci incerca sa gaseasca raspunsurile singur. Si nu odata raspunsurile au fost stranii. De data asta intrebarile mi le puneam in legatura cu casuta albastra a lui nea Vasile. Acoperisul ei era plat si nu tuguiat si cu tabla ca a celorlalte. Apoi avea doua randuri de geamuri: unul langa trotuar cu geamuri inguste si lungi si celalat mai spre acoperis dar normale. Dupa cateva saptamani de enigme si intrebari a veni si ziua in care ne-a prins ploaia la gradina (pe mine si pe mama) si nea Vasile era acasa in timpul saptamanii. Si bineinteles ne-a invitat la el la o cafea. Ne-a primit sotia lui. Am intrat in casa iar ochii mei probabil se marisera de curiozitate in incercarea de a vedea totul. Asa am vazut scarile mari, late care uneau bucataria, si sufrageria mare de la subsol cu dormitoarele de la etaj. Privirea mi-a alunecat in sus spre scari si ... am vazut tavanul. Albastru si cu multi ingerasi pictati pe tavan. Proabil stateam incremetita de ceva minute cand am auzit vocea mirata a mamei:
- Hai, ce te-ai oprit acolo?
- Pai nu inteleg.... Eu am mai vazut ingerasii astia dar ma uitam direct la ei nu in sus.
Atunci am coborat ochii spre chipul mamei pe care se citea mirarea. Aceeasi expresie era si pe chipul lui nea Vasile si a sotiei lui. Nu mai tin minte care a vorbit primul:
-Nu se poate... Intr-adevar ai mai fost aici dar erai mica. Se spune ca nu iti poti aminti nimic mai devreme de 2 ani. Dar tu aveai .... doar...7 luni. Si erai in brate, deci priveai in sus de aia ii priveai direct.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Va multumesc ca ati trecut pe aici!
Imi cer scuze pentru ca mesajele vor fi moderate iar cele care includ reclame ca si cele care sfideaza bunul simt nu vor fi vizibile pe blog.
Va multumesc pentru intelegere.